Cazna piețarilor,

În vremurile în care o nouă îndeletnicire lua avânt, aceea a intermedierilor, domnitorii considerau că doar țăranul producator are drept de a-și vinde marfa, comerciantul intermediar nefiind altceva decât o pușlama speculantă.

Grigore Ghica al III-lea pune mare pândă pe ei, prin lege, iar Al. C. Ipsilanti le scrie, la un moment dat: "fiind bine încredințați Domnia Mea că nu se pricinuiește, nici nu curge scumpetea din altceva fără numai din lăcomia interesului și matrapazlicul vostru, măgarilor, iată vă poruncim strașnic ca să dați nizamul cel cuviincios de acum înainte și să vă părăsiți de acest fel de urmări, căci vă vom sfărâma Domnia mea capetele”.
"Altfel vă vom sfărâma capetele..."
Trebuie să se fi adunat multă ură împotriva lor!

Principala acuzație era că prin activitatea lor se scumpesc nejustificat produsele însă, în subsidiar, lucrurile erau mai complicate.

Domniile (cu atât mai mult cele vasale) aveau spațiu limitat în zona operațiunilor financiare, căutând să minimalizeze cât de mult puteau pierderea de valoare a monedei din cauza inflației.

Au fost domnitori (Vasile Lupu, de exemplu) care trecând peste interdicția Sultanului a bătut monedă, în ascuns, ferit de zidurile Cetății Neamțului.

Inițial, stăpânii căutau să extraga material prețios din monede prin topire ca apoi să adauge un metal banal. Totul, mascat sub baterea de monedă nouă.
Dar acea monedă nu scăpa, evident, de mușcătura "comersantului" care-și dădea repejor seama că s-a umblat la procentajul de material prețios din bănuț. Strâmba din nas știind că are în pungă metal cazon în loc de o mai veche cantitate de metal prețios, pe cale de consecință privea cu mai multă neîncredere noua valoare din mâna sa.

Colac peste pupăză, mai apărea și o nouă clasă de negustori care adăugau preț la mărfuri, ceea ce făcea ca banul să-și piardă valoarea și mai mult, încât slujbașii, meseriașii, oștenii..absolut tot norodul să ceară bani mai mulți pentru orice serviciu, deoarece, nu-i așa? prețurile crescuseră, inclusiv în piețe.
Ori, aceste lucruri erau privite cu ochi rău de către domnie, care încerca din răsputeri să frâneze inflația.

De aceea, administrațiile nu sufereau prezența intermediarilor, care pe de-o parte ajutau la mecanismul economic (țăranul scăpând repede de marfa sa la preț de en-gros și întorcându-se mai repede la treburile sale) prin distrubuția mărfii în iarmaroace și târguri, dar adăugându-i un adaos comercial implicit scumpind viața.
Ori acest lucru înfuria orice administrație, deoarece dilua puterea de cumparare a monedei, domnia trebuind să creeze mai multă masă monetară, fapt ce ducea iarași la inflație.

Sultanul, de asemenea, nu era de acord pentru că și el primea drept tribut o monedă slăbită (prin diluție și prin inflație) ceea ce-i afecta propriul circuit monetar din imperiu.

Iată de ce domniile legiferau contra intermediarilor comerciali, mai ales împotriva celor ce furau la cântar, cărora le transmiteau că: "...de va îndrăzni a face matrapazlâc, să se pedepsiască cu ulița”. (G. Ghica al III-lea)
Adică, "pe lângă că-mi periclitezi moneda, dacă mai și furi, te bat de te zvânt!"

Bătaia era aplicată cu knutul, în piața publică.
De obicei se întâmpla în zilele de iarmaroc, încât să vadă toată lumea și să ia exemplu.