Iașul poluat fonic

În anii de după Revoluție ieșenii au început a-și diversifica activițățile.
Adulții îi antrenau pe cei mai tineri în diverse activități și împreună testau "piața", oportunitățile și variantele de lucru pentru un trai mai bun.

Însă, din câte ne aducem aminte, un anume bun-simț ne oprea să abuzăm de anumite lucruri.
Cu atât mai rare erau abuzurile în ceea ce privea spațiul public.
Pentru că strada aparținea tuturor și nu era corect ca cineva să se simtă deranjat de celălalt.
Era un semn de bună creștere, pesemne o "meteahnă" a educației comuniste, care ne îndemna la cumpătare mai ales în cadrul social.

Anii au trecut și pe măsură ce lucrurile au involuat, sub anumite aspecte, astăzi ne trezim într-un plin El Dorado al competiției de-a obține bani în mod cât mai ușor, acaparând porțiuni din strada publică și afectând acustic volume mari, fără nici cea mai mică sinchiseală.

Deși libertatea unui individ ar trebui să se oprească acolo unde încalcă libertatea altuia, acești hulpavi "competitori" aproape că nici nu mai recunosc că mai există și alți indivizi în societate care, poate, privesc circumspect acest derapaj social, cu tentă de regulă generală.

Plecând de la veșnica replică că "Așa e și în afară" - de parcă ne-ar interesa pe toți ce-i "în afară" în condițiile în care nouă ne este necesar să ne fie bine "înăuntru", după ea se ascund adevărate industrii care eludează orice formă de contribuție socială.

Cu siguranță acaparează vertiginos toată România, tehnologia o permite, iar "talentul" se obține de la o sesiune de lucru la alta, existând totuși o excepție: Timișoara care, notând numărul mare de plângeri, a luat hotărârea de-a pune în cadru legal activitatea de "artist stradal".

Astfel, la Timișoara s-au luat în calcul obligațiile ce transpar din Legea 61/1991 ce au legatură cu aceasta nouă îndeletnicire, impunând anumite locuri în oraș pentru asemenea activități doar artiștilor ce trec de o comisie specială de cultură, unica dealtfel care-ți validează statutul de "artist stradal".

Cum legea 61/1991 interzice folosirea aparaturii în spațiul public, prin al său art. 2 alin. 25, anume "tulburarea, fără drept, a liniştii locuitorilor prin producerea de zgomote cu orice aparat sau obiect ori prin strigăte sau larmă" , hotărârea de Consiliu Local Timișoara armonizează desfășurarea activității respective cu legea în vigoare.

Din păcate, la Iași nu se întâmplă acest lucru.
Ca o scurtă istorie, Iașul a văzut prima oară asemenea "eveniment ad -hoc" în anul 2015.
La început am fost cu toții mirați de acest "pionierat", gândindu-ne că poate fi și o formă de divertisment.

Dar tot temerarul inițiator ne-a dezvăluit faptul că urmare a efortului depus poți câștiga lunar sume cuprinse între 3000-3500 lei.
Era înainte de pandemie, practic un salariu bunicel ținând cont că era o suma netă ce-ți intra direct în buzunărel.

Cum muzica interesează pe multă lume, alți practicanți ai artei (sau nu), observând cum bancnotele intră în cutia de pantofi așezată pe caldarâm strategic și oarecum de neocolit, evident și-au pus întrebarea: dacă el, pionierul, poate ... eu de ce n-aș putea?

Bazarul nu este prea departe, fiecare temerar și-a procurat boxa după posibilități, microfonul sau după caz stația de amplificare, acumulatorii și la treabă!

Unde anume?
Evident acolo unde este circulația mai mare, unde este "vad" (mai țineți minte acest termen? toți specialiștii în ale businessului autohton îl foloseau), anume pe proaspătul pietonal Ștefan cel Mare.

Chitare acustice ori electrice, saxofoane, acordeoane, muzicuțe, harpă, fluier, drâmbe, flaut, cobză, claviaturi (pian electric ori orgă), toate au început să răsune pe pietonal.
Și cu atât mai mult, vocile!

Căci orice pasăre măiastră trebuie să-și etaleze întregul talent pentru a-și umple cutia de pantofi cu banuții lăsați în treacătul colectiv.

Cum copiii sensibilizează mai mult decât cei mari, au apărut și aceștia însoțiți de adulți (așezați strategic pe bănci, mai la distanță, ca să nu înțeleagă trecătorul că este o activitate bine determinată) care obțin și mai mulți bani decât adulții !
Bunăoară, unii tineri trecuți binișor de vârsta de 18 ani se prezintă, in continuare, pe rețelele de socializare (acestea fiind ca un corolar al activității, ca o strategie de marketing) ca fiind în continuare copii, deoarece ajung mai repede la "corasonul" general.

Asta, ca o deosebire de copiii anilor '90 care lucrau cu părinții lor ajutând la diversele activități antreprenoriale și care doreau să fie recunoscuți cât mai repede ca adulți, iată cum tinerii de astăzi își propun să rămână copii (până pe la vreo 35 de ani, eventual) pentru a avea succes chiar și la banii din stradă.
Interesantă răsturnare a valorilor juvenile, am spune.

De legal, o fi legal?
Legea 61/1991 spune că nu.
Articolul invocat mai sus se referă la "locuitori", ori aceștia sunt ocupanții unei localități, pe cale de consecință orice locuitor poate fi deranjat de abundența de vocalize. Unele bune, altele devastatoare de-a dreptul.
Aliniatul următor, anume 26, se referă inclusiv la orele de odihnă de care foarte puțini temerari țin cont.
Ei dacă au ajuns la destinație, au montat sculele și cutia, trag cu sârg să-și umple bocceluța pe toată săptămâna, încât nu țin cont de "fleacuri" ca acestea precum legea.

Un alt aspect ar fi încălcarea repetitivă a principiului de bază al economiei românești care, moral și legal, spune că dacă obții un venit în România trebuie sa plătești și impozit pentru el.
Continuând, pe specific, cu o taxă pentru locul pe care-l ocupi cu orele, o autorizare, taxă pentru drepturile de autor fiindcă, nu-i așa? acele piese interpretate sunt ale cuiva...Indiferent dacă din țară sau străinătate. Că tot vorbirăm de "afară".
O piesă muzicală are un compozitor, un textier și un solist. Minim.
Toți aceștia trebuie să încaseze parte din ceea ce încasează artistul stradal, ce se folosește de munca primilor, ca drepturi de autor. Pentru asta există CREDIDAM.
Ei, proprietarii piesei, la rândul lor vor fi impozitați de către stat, iar această rotiță face parte din uriașul angrenaj al economiei unei țări.
Iar dacă tu găsești metoda de-a sustrage "rotița", te numești generic evazionist.

"Lasă-mă dom'le cu evaziunea! Fix de asta nu merge țara!?", spun mulți.
Din păcate, fix de asta nu merge...
Fiindcă fiecare caută să-și bage în desagă, iar ceilalți să-l "înțeleagă" eventual să-l acopere și să facă la fel. "Ca să fim mai mulți, nu doar unul".
Ori, dacă am face toți la fel, ne-am cam duce de râpă.

Evident, nimeni nu declară nimic, nici pe anii trecuți chiar dacă, iată, sunt unsprezece ani de continuă dezvoltare a segmentului (deși alți artiști, de eveniment ori DJ, plătesc toate aceste dări! Contractele lor sunt luate la puricat, beneficiarii fiind obligați să declare cine le-a prestat serviciile la eveniment) dat fiind că acea cutie de pe caldarâm (ori husa de instrument, ea pare mai puțin ostentativă) odată umplută, i se transferă conținutul direct în buzunar și tulea! spre casă. Mâine e o nouă zi.

Ba mai mult, se ridică mămica ori bunica de pe băncuță și trece personal în control pe la cutie, să verifice dacă s-a umplut, fiindcă o cutie plină cu bancnote scade apetitul trecătorilor de-a livra plus că există, întotdeauna, pericolul unei razii. Doamne ferește ca în timpul unei acțiuni ce vizează cerșetoria să cadă victimă și cutia de carton! Căci una e cerșetoria, alta e arta stradală. Așa spun ei.
Alții zic, însă, fix invers.
De aceeea, în mod precaut, aceasta este golită la un interval de timp.

Dacă analizăm toate aceste aspecte ne putem face o idee de ansamblu despre corectitudinea social-economică a fenomenului, comparată cu cea a unui administrator de firmă, de magazin de cartier să zicem, ori de comerciant de pe același pietonal, care are o grămadă de îndatoriri față de stat, de primărie, de client ori angajat.

Persoana cu activitate declarată, juridică sau fizică (ÎI, PFA, SRL etc) plătește chirii la rândul lor impozitate , impozite pe venit, salarii, pe dividende, CAS, CASS, taxe de funcționare și alte taxe conexe specifice activității sale în timp ce o alta, speculând faptul că nu există legislație clară, nu plătește nimic.

ANAF-ul pare dezinteresat să surprindă fenomenul, ei având treabă tocmai cu cel care declară o activitate și mai puțin cu cei care tac mâlc.
Poliția Locală nu are în atribuții așa ceva, Poliția Națională, iarăși, nu-și bate capul, deocamdată.

În tot acest timp, îndrăzneala crescândă - probabil încurajată și de lipsa de reacție a autorităților, face ca anumite drepturi fundamentale ale cetățeanului să fie afectate. Dreptul la liniște, dreptul la odihnă, dreptul la muncă, dreptul de-a învăța.

Fiindcă da, Poliția locală a primit apeluri, rugăminți chiar din partea profesorilor în activitate - care fiind nevoiți să lucreze și de acasă nu puteau corecta lucrările, testele până la urmă, ale copiiilor ieșeni.
Aceiași ieșeni care devin cor ad-hoc de dezaprobare, atunci când unii cer respectarea legii de către toți, fără deosebire.

Poliția Locală, deși firesc ar fi ca să se autosesizeze când un aspect din lege nu "pușcă" cu realitatea din teren, uneori reacționează, alteori nu, transmițându-și informațiile prin stație chiar și în mod zeflemitor la adresa celui ce reclamă o contravenție.
"- Iar a sunat cel cu zgomotul...?"
"-Atenție colega, spune dispecerul, sunt cu persoana respectivă în telefon, aude conversația noastră".

Unii locatari, referindu-ne la condominiile afectate de astă dată, exasperați de orele de zgomot continuu (o "sesiune" de adunare de cash din stradă variază între 4 ore minim, până la un maxim de 8-9 ore) încearcă, din disperare, să-i îndeparteze de lângă condominii, situații ce pot degenera oricând.
E simplu, e "în genă" să te revii din casă, a doua oară... Însă asta ar însemna un alt eșec, de alt nivel, al autorității publice și consecințe mult mai grave.

În divergența iscată, răspunsul clasic este unul de tipul " strada este loc public, fac ce doresc", urmat de replica celui cu timpanele inflamate "îndepărtează-te de geamurile noastre!"
Iată cum nu mai rămân doar foarte puțini pași până la escaladarea unui conflict.

Ori, organele statului ar trebui să prevină aceste lucruri prin:
1) vegherea legii,
2) măsurile luate pentru remedierea situației acolo unde se impune,
3) cadru legal, educare și control.

Statistic vorbind, într-un ansamblu de două condominii cele mai afectate de aceste practici ilegale, nu au existat vânzări de apartamente din anii '90 până în perioada apropiată, niciodată. Însă, în ultimii 2 ani s-au vândut 3 apartamente.
Mulți locatari se mută, până prin iarnă, la țară...
Studenții își caută altă variantă de-a locui, pe la bunici, ca să poate învăța în liniște.

Ei, studenții, după o săptămână grea de cursuri (uneori pot fi și 8 ore de cursuri, disparate, într-o zi ) la sfarșitul acesteia au nevoie de odihnă ori de liniște pentru lectură, ori pregătire pentru sesiuni...Școala e grea, nu e zdrăngănit pe 7 acorduri.

Aceste lucruri nu se pot obține când ai jos în stradă, începând de vineri continuând sâmbătă, duminică, fel de fel de poluatori fonici aflați în proximitatea casei tale, care-ți turuie aceleași plăci câte 8 ore pe zi.
Iată cum, paradoxal, niște persoane care n-au strălucit în zona educației (caci dacă era diferit, nu-i vedeai pe străzi cu mandolina) le sabotează dreptul altora de-a învăța.
Totul, pentru interesul lor strict personal, pecuniar.
Făcând recurs la istorie, seamană această Românie cu cealaltă..?
Nu prea.

Aceasta este radiografia unui fenomen aparent inofensiv dar care ia amploare, oarecum scăpat de sub control, unul deloc sănătos pentru tinerele generații care pot crede că succesul în viață se poate obține atât de ușor, cu o chitară, o boxă și un microfon.

Nimic mai fals, nimic mai înșelător.

Dacă ar fi să luam de bună informația "pionierului" (astăzi plecat în lume, semn că nu acesta este secretul succesului, tot munca aflându-se pe primul loc) că se obțin 3000 de lei net/lună, fără să actualizăm venitul (cetățenii dau astăzi mai mult, nicidecum un leu) pe care o înmultim cu numărul de municipii din România, anume 102 (fără Timișoara), ne rezulta 306 000 lei.
Dar într-un oraș nu e numai un "artist" stradal. Sunt orașe cu doi artiști, sunt orașe mari cu paisprezece. Facem o medie de 7. Hai 5 să fie media!
Înmulțim 5 x 309 000 lei = 1530000 lei lună.

Aceasta poate fi suma totală pe țară, mai mare sau mai mică, băgată direct în buzunar începând din primăvara până în decembrie, din care statul nu vede nimic.
Primăriile nu văd nimic, cei care dețin drepturi de autor nu văd un șfanț; totul, pe nerespectarea legii și pe nervii unor concetățeni prinși în acest malaxor bizar.

Degeaba Primăria Iași se laudă pe site-ul acesteia cu o hartă a zonelor cu poluare fonică redusă, dacă punctul 0 al Iașului este probabil cel mai afectat din acest punct de vedere. Totul este o minciună.

Cetățenii cer Primăriei Iași, Consiliului Local, să copieze modelul de HCL de la Timișoara și să-l implementeze și la Iași, cât mai repede!

Contact

Suntem aici să te ajutăm cu orice întrebare.

Email

iasi@iasi.online

© 2025. All rights reserved.