Lumânărică,

Breasla talpalarilor (ca și a blănarilor,a tăbăcarilor) iși desfăsura activitatea în zona limitrofă a târgului, anume pe lângă râul Bahlui, în zona cuprinsă între strada Sf.Andrei ( strada Feredeielor, adică băi ), strada Sf. Petru Movilă, Săulescu ( Ulița Pevețoaiei ) până la apă, atât de necesară pentru tăbăcit piei.

Cuprindea acest loc, numit si Locul Mișeilor (deoarece și cerșetorii trăiau aici, fiind și aceasta o breaslă), toată zona de urcuș - în sus pe Săulescu până pe strada Arcu, actualmente zonă de centru , până lângă hotel Traian.

Aici exista deja o biserică veche ridicată de Iordache Cantacuzino, cumnatul lui Vasile Lupu, în a doua jumătate a sec XVII cu hramul Nașterea Maicii Domnului. După un incendiu, în timp, această biserică împrumută numele breslei respective, numindu-se Talpalari.

Cum spuneam, în această zonă mai sălășuia și breasla calicilor, fiind recunoscută de către domnie ca îndeletnicire nu pentru a încuraja lenea și inselatoria; căci tot 20 de bice la spinare primea, legat la scară, atât calicul care înșela, cât și meșterul zelar ori calfa măcelarului (casapul) - ci pentru a oferi un mod de subzistență invalizilor de război, celor ce rămăseseră fără nimic, urmare a deselor invazii ori alte nenorociri.
Aduc aceste lămuriri pentru a nu se face o analogie între ce însemna cerșetoria pe atunci și în ce s-a transformat astăzi.

Cum aceasta zonă aparținea și calicilor evident ca aceștia iși făceau semnul crucii mult mai des în fața bisericii Talpalari decat oriunde prin urbe.

Odata cu sistematizarile din zonă (cinematograful Victoria fiind, astăzi, în față; dar au existat și alte clădiri) este desființat cimitirul bisericii, osemintele celor mai mai de vază fiind mutate în cripta de lângă biserică.

În lista lungă a numelor de boieri ale căror oseminte au fost adunate din cimitirul desființat al bisericii figurează și numele unui cerșetor.
Se numea Ioan Proca, originar din Tutova.
Urbea îl cunoștea ca Lumânărica, cerșetorul întru Hristos.
El fusese în tinerete un om sănătos, întreg la minte și la trup, dar ajunsese în nevoie și cerșea pentru a-i ajuta pe alții mai sărmani decât el.
Cei care, cu adevărat, aveau nevoie de sprijin mai mult decât el.

Inclusiv boierii îl cunoșteau și știau că dacă e să facă o milostenie, îl pot chema pe Lumânărică, care știa mai departe cum să împartă milostenia acolo unde era mai mare nevoia.
Aveau ceva de dat de pomană și trecea Lumânărică pe uliță?
Se încredeau și-i dădeau lui, căci el se îngrijea mai departe, de alții.
Iar când Lumânărică împărțea milostenia, aceasta avea mereu alături o lumânare aprinsă..

Lumânărică ajuta pe bolnavi, pe sărmani, pe văduve; pe creștini si pe iudei, deopotrivă.
Înzestra fetele sărace pentru a se putea mărita și îl aflai mereu acolo unde era o nevoie mare, acel fel de nevoie ce doar sărăcia știe a o arăta.

Toate acestea până când, într-o dimineață friguroasă a anului 1842 a fost găsit mort, la poarta caselor Mariei Miclescu. Murise inghetat.
Avea în jur de 60 de ani.
Cucoana hotărî ca Lumânărică să aibă parte de o înmormântare deosebită.
Când se auziră clopotele de la biserica Talpalari, mitropolitul întrebă care este motivul.
- S-a pristăvit Lumânărică...

Și atunci s-au tras clopotele și la Mitropolie, lucru ce obliga toate bisericile și mânăstirile ce auzeau dangătul de la Mitropolie să raspundă la fel.
Trei zile s-au tras clopotele în Iași si-n jurul târgului pentru Lumânărică.
Lucru văzut doar la oamenii de seamă.
Iar actul în sine demonstra că Lumânărică fusese un om de seamă! Fără a avea averi și veșminte osebite, ci pentru altceva...

Și l-au astrucat (îngropat) în cimitirul bisericii Talpalari, iar un cioplitor în piatră îi făcu monument funerar "cerșetorului întru Hristos".

Astăzi, mulți intra în această biserică ridicând rugă și către sfântul Lumânărică, pentru sănătate ori anumite suferințe, căci Lumânărică a trăit exact cum a vrut Iisus Hristos: ca un sfânt. Adevărat sfânt.