Ștefan cel Mare în Bătălia de la Șcheia,

Anul 1486 – un timp de răscruce.

În domnia Sfântului Ştefan, odată cu anul 1486, politica războinică face loc politicii aşa-zis culturale: începe marea campanie constructivă, de pe urma căreia pământul Moldovei s-a acoperit repede cu multe lăcaşuri de închinăciune.

Şirul acestora începe în 1487 cu biserica de la Pătrăuţi, al cărui hram, înălţarea Sfintei Cruci, arată că domnul nu încetase a se considera în stare de război cu duşmanii săi, chiar dacă în 1486 acceptase formula definitivă a păcii cu Poarta, devenind plătitor de haraci.

Ceea ce a precedat încheierea acestei păci merită o reflecţie mai adâncă, în spiritul mentalităţii acelei vremi.

"Ploaia de sânge" din vara anului 1483, arderea Putnei în primăvara anului 1484, pierderea cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă în vara aceluiaşi an nu au putut fi interpretate de Ştefan cel Mare decât într-un singur fel: Dumnezeu îşi întorsese faţa de la el, arătându-i că nu se afla pe drumul cel bun.

Speranţele pe care le putea aduce restabilirea relaţiilor bune cu Polonia, prin jurământul de la Colomeea, au fost umbrite de un eveniment petrecut simultan: ocuparea ţării de trupele otomane conduse de Ali Paşa, beilerbeiul Rumeliei.

E încă neclar dacă în acele împrejurări Ştefan nu a pierdut cumva, pentru scurtă vreme, controlul asupra ţării, aşa cum spun cronicile otomane. Avem, de altminteri, o mărturie sigură cu privire la gravitatea deosebită a situaţiei din Moldova în toamna anului 1485. Când a plecat de lângă regele Cazimir, Ştefan a primit un însemnat ajutor militar, constînd în 3000 de mercenari, cehi, germani şi polonezi, a căror comandă generală o avea panul Jan Karnkowski.

Lupta de la Cătlăbuga, în noiembrie 1485 – când "a biruit Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu" –, nu a însemnat şi restabilirea definitivă a situaţiei în favoarea sa. O dovedeşte faptul că, după această victorie, cancelaria domnească nu-şi reia activitatea, întreruptă încă din primăvara anului 1484 şi vor mai trece încă 10 sau 11 luni pînă să se producă această reluare.

În aceste împrejurări, are loc lupta de la Şcheia, la 6 martie 1486. Letopiseţele din grupul celor de la Putna menţionează sec amănuntul că în timpul luptei domnul a căzut de pe cal , dar "Dumnezeu l-a păzit".

În schimb, episodul se află povestit mai pe larg în cronica moldo-germană, din a cărei relatare se vede că Ştefan nu a fost biruitor pe câmpul de bătăie. Cel putin, nu in acel moment.
"Atunce a bătut Petru Hronoda (pretendent la domnie, fiu al lui Petru Aron) pre Ştefan Voievod şi a câştigat lupta iar Ştefan Voievod a căzut de pe cal şi a zăcut printre morţi de dimineaţă pînă la prînz. Atunce a venit călare un boier, cu numele de Purice, cari a recunoscut pre Ştefan Voievod căzut. Atunce a scos pre Vodă de acolo de şi-a adunat oastea lui şi a trimis la Petru Voievod un boier, anume Pântece, care s-a supus lui Petru Voievod şi l-a scos afară din bătălie, după ce l-a convins că de acu se căştigase bătălia. Şi cu ceata lui, au tăiat capul lui Petru Voievod acolo şi au adus capul lui Ştefan Voievod. Astfel a rămas Ştefan Voievod stăpîn în ţară, cu ajutorul lui Dumnezeu".

Pasajul acesta merită toată atenţia. El arată că în acea zi de luni, 6 martie 1486, Ştefan a fost aproape învins de pretendentul la tron Petru Hroiot (poreclit Hroiot, adică Slăbanogul sau Șchiopul), care, în partea a doua a relatării, are deja titlul de voievod. Este limpede că, fără devotamentul, prezenţa de spirit şi ingeniozitatea celor doi boieri, Purice şi Pântece, amândoi identificabili între personajele vremii, Ştefan cel Mare şi-a fi încheiat atunci, acolo, atât domnia, cât şi viaţa.

Pedepsit pentru păcatele sale.

Întâmplarea de la Şcheia nu a fost cunoscută în istoriografia Moldovei medievale în tot dramatismul ei. Grigore Ureche pare să fi avut la îndemână o sursă suplimentară, de vreme ce adaugă ştirilor luate din vechile cronici precizarea: "însă cu mare primejdie lui Ştefan vodă, că s-au pornit cu calul jos (probabil omorât în învălmășeala luptei), puţin de n-au încăput pe mîinile vrăjmaşului său".

Este, de asemenea, posibil să avem aici un prim ecou al tradiţiei pe care, un veac mai tîrziu, Ion Neculce o va culege şi o va însera între celebrele sale Cuvinte, alterată însă prin introducerea unei legende genealogice menită să lege de salvatorul domnului Moldovei neamul strălucit al Movileştilor. Cuvântul lui Neculce, menţionând un Purice aprodul ca salvator al lui Ştefan avea să fie confirmat abia în veacul XX, prin descoperirea cronicii moldo-germane care dă acelaşi nume "boierului călare", Purytz, foarte probabil viitorul spătar Purice, atestat ca atare la 1491 şi devenit, ulterior, pârcălab de Hotin (1493-1494).

Ceea ce reprezintă, într-un alt plan, punctul central al relatării din cronica moldo-germană, este faptul că domnul Moldovei a "zăcut printre morţi de dimineaţă pînă la prînz", când Purice l-a salvat.

Explicaţia, istoriceşte admisibilă, trebuie să ţină seama de data luptei, 6 martie, când probabil începuse dezgheţul şi pământul era moale, dar şi de armura pe care, desigur, o purta Ştefan Voievod. Și deloc exclusă tentativa lui Ștefan de-a simula decesul, știindu-se faptul că acesta era expert în a căuta ieșiri din situații limită. Multe capete încoronate, nobili, așteptau căzuți (răniți ori rămași fără cai) înnoptarea , pentru a se putea retrage de pe câmpul de bătălie.

Aşadar, Ştefan rămăsese singur, imediat dupa momentul căderii de pe cal (sau cu tot cu cal?). Înţelegem că, în învălmăşagul luptei, nimeni nu a mai observat o vreme absenţa domnului (ce trebuie să fi avut vreo 50 de ani trecuți, plus problemele la piciorul ce l-a chinuit o viață întreagă) fiecare crezând, probabil, că se va fi pus deja la adăpost, în vreun fel.

Credincioşii săi s-au alarmat numai după câteva ore, când bătălia părea pierdută şi, foarte posibil, Hroiot fusese deja aclamat de ai săi ca domnitor, devenind Petru Voievod.

Abia atunci, când şi vigilenţa învingătorului a scăzut, un boier şi-a luat inima în dinţi şi s-a dus să-l caute pe adevăratul Vodă printre morţi. De ce a facut-o? Probabil că vreun ostean i-ar fi dat indicii, spunând ca l-a vazut pe Măria Sa căzut, dar viu. Poate fi plauzibilă explicația.

A fost, probabil, împrejurarea cea mai dramatică din viaţa viteazului nostru străbun.

Cele câteva ore petrecute printre cadavrele oştenilor trebuie să fi fost un răstimp de cumplită frământare sufletească: pentru păcatele sale cât și pierderea ţarii.

Spusese el însuşi, în mesajul trimis Veneţiei la 1477 (cu referire la batalia de la Razboieni), prin unchiul soţiei sale Ioan Tzamplakon, că înfrângerea din anul anterior exprimase "voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele". Pentru cineva care gândea şi simţea ca el, întâmplările din ultimii ani nu puteau fi decît semne. iar înţelesul lor i se înfăţişa acum: acesta era sfârşitul.

În anii care au urmat, în cei 18 cât a mai stăpânit Moldova, a ridicat biserici şi mănăstiri, le-a dăruit cărţi, veşminte şi odoare şi le-a înzestrat cu averi însemnate. A mulţumit în felul acesta Domnului pentru biruinţele, cat şi pentru înfrîngerile de până atunci; pentru salvarea sa miraculoasă pe care a înţeles-o, fără îndoială, tot ca o manifestare a Milei şi Harului de Sus.

O asemenea schimbare în mentalitatea Domnului MOldovei poate să explice nu numai îndreptarea atenţiei şi a energiei sale în direcţia construirii lăcaşurilor de închinăciune, dar şi chipul deosebit în care s-a comportat după victoria din Codrii Cozminului, amânând 40 de zile ospăţul tradiţional oferit oastei, împărţirea darurilor şi instituirea vitejilor şi dând întîietate sfinţirii bisericii de la Tazlău cât şi acelei de la Neamţu.

Aşteptarea coborârii Ierusalimului ceresc.

După 1486, construirea lăcaşurilor de închinare urmează un ritm care ar putea fi caracterizat drept febril: ca şi cum ar fi vrut să recupereze puţina sa activitate de până atunci în sfera spirituală, Ştefan dispune ridicarea a câte două biserici – uneori poate chiar trei – în acelaşi an.

Şirul deschis de biserica de la Pătrăuţi, în 1487, se va încheia în 1503 prin începerea zidirii bisericii de la Reuseni, pe locul unde, în 1451, fusese tăiat părintele său, Bogdan al II-lea.

După o neobişnuit de lungă întrerupere, cancelaria princiară şi-a reluat activitatea.

În stadiul actual al cunoştinţelor, primul document emis după această pauză datează din 14 septembrie 1486, zi dedicată înălţării Sfintei Cruci. Se poate să fie o întâmplare. Dar, deopotrivă, se poate ca Domnul să fi hotărât această zi anume pentru reluarea unei activităţi care reflecta starea de normalitate, acordând acestui moment o semnificaţie deosebită.

În mod curent monarhii medievali alegeau, pentru unele fapte ale lor, zile mari, de însemnătate deosebită pentru creştinătate. Cazurile cunoscute sunt numeroase: de la Carol cel Mare, care şi-a rânduit încoronarea ca împărat în ziua Crăciunului din anul 800, pînă la Mihail VIII Paleologul care a aşteptat vreo trei săptămîni la porţile Constantinopolului eliberat de sub stăpânirea latină pentru a-şi face intrarea triumfală în oraș la 15 august (era anul 1261), în ziua când se prăznuieşte Adormirea Maicii Domnului.

Ştefan însuşi era – lucru deja dovedit – foarte atent la rânduirea anumitor fapte sau acţiuni în raport cu zilele de sărbătoare creştină.

La explicaţiile care s-au dat momentului de cotitură marcat de anul crucial 1486 se adaugă aceasta de acum. Ea împleteşte cu alte lămuriri privind semnificaţia şi consecinţele schimbării. Interpretarea propusă pentru minunata cavalcadă a sfinţilor militari de la Pătrăuţi sugerează că Ştefan cel Mare începea să pregătească Moldova pentru a aştepta pogorîrea Ierusalimului ceresc; pământul ţării trebuia curăţat de atîta sânge vărsat; la rugăciunile prin cuvinte se adăugau rugăciunile prin imagini de pe zidurile bisericilor. O amplă acţiune de sfinţire a pământului ţării, care, prin aceasta, devenea un spaţiu sacru.

Lucrarea lui Dumnezeu prin Ştefan Voievod se vădea acum, în felul acesta, în toată strălucirea. În planul politic, izbânda cea mare a fost tratatul încheiat în iulie 1499 la Hârlău, prin care legământul de cruciadă era pecetluit de Ştefan.

La patru decenii după tratatul de la Overcăuţi, regatele catolice acceptau că pacea din zonă era în mâinile domnului Moldovei, un Voievod ortodox. Cum ar fi spus cronicarul, se împlinea "gândul lui Dumnezeu cu Ştefan Voievod".

Veșnică recunoștință celui mai mare strateg și viteaz !